Există o categorie de tehnologii energetice care nu produc energie curată, ci încearcă să curețe consecințele producției de energie murdară — și captarea și stocarea carbonului (CCS, după acronimul englezesc) e cea mai discutată dintre ele. Ideea, în esență, e simplă: prinzi dioxidul de carbon înainte să ajungă în atmosferă, îl comprimi și îl trimiți undeva unde rămâne izolat sute sau mii de ani, de obicei adânc sub pământ. Punerea în practică e însă mult mai complicată și mai scumpă decât sugerează descrierea de o frază.
Trei metode, un singur scop
Captarea se poate face în mai multe moduri. Captarea post-combustie extrage CO2 din gazele de eșapament ale unei centrale deja existente, folosind solvenți chimici care absorb selectiv dioxidul de carbon. Captarea pre-combustie transformă combustibilul înainte de ardere, separând carbonul dintr-un amestec de gaze la o etapă anterioară procesului. Iar oxi-combustia arde combustibilul în oxigen pur, în loc de aer obișnuit, ceea ce produce un flux de gaze mult mai concentrat în CO2 și, prin urmare, mai ușor de captat. Fiecare metodă are avantaje și dezavantaje legate de cost, de eficiența energetică pierdută în proces și de tipul de instalație la care poate fi aplicată.
Unde ajunge, de fapt, carbonul captat
După captare, CO2 e comprimat până devine un fluid dens și transportat, de obicei prin conducte, către locuri de stocare potrivite — foste zăcăminte de petrol sau gaze epuizate, formațiuni geologice saline aflate la mare adâncime, sau, mai rar, folosit direct în industrie, de exemplu pentru extracția asistată de petrol, unde e injectat în sol pentru a împinge rezervele rămase spre suprafață. Această din urmă utilizare rămâne controversată, pentru că prelungește practic exploatarea petrolieră, chiar dacă tehnic reduce emisiile nete ale procesului. Stocarea geologică pură, fără scop economic secundar, e considerată soluția mai curată, dar și mai costisitoare, pentru că nu generează venituri suplimentare care să compenseze cheltuiala.
De ce nu s-a extins mai repede
Costul rămâne principala barieră. Captarea consumă ea însăși energie — uneori până la un sfert din producția unei centrale —, ceea ce înseamnă că o parte din combustibilul ars servește doar la curățarea propriilor emisii, nu la generarea de electricitate utilă. La asta se adaugă infrastructura de transport și stocare, aproape inexistentă în majoritatea țărilor, inclusiv în România, unde discuția despre CCS rămâne mai degrabă teoretică, legată de proiecte pilot timide în jurul unor combinate industriale mari. Fără o rețea de conducte dedicate și fără situri de stocare certificate ca sigure pe termen lung, proiectele individuale rămân izolate și scumpe.
Norvegia rămâne, deocamdată, cel mai avansat exemplu practic al modului în care CCS poate funcționa la scară comercială, prin proiectul Northern Lights, care captează CO2 de la instalații industriale din nordul Europei, îl transportă pe mare cu nave speciale și îl injectează în formațiuni geologice sub fundul Mării Nordului. Instalația vecină, Sleipner, funcționează de fapt de la mijlocul anilor 1990, stocând anual sute de mii de tone de CO2 separat din gazul natural extras — un exemplu rar de proiect CCS care a funcționat continuu, fără incidente majore, timp de aproape trei decenii, oferind date valoroase despre stabilitatea pe termen lung a stocării geologice. Costul rămâne totuși ridicat: captarea și stocarea unei tone de CO2 variază, în funcție de sursă și de tehnologie, între câteva zeci și peste o sută de euro, o sumă care trebuie comparată constant cu prețul certificatelor de emisii din schema europeană de comercializare — atunci când acesta din urmă depășește costul CCS, investiția începe să aibă sens economic direct, nu doar reputațional, pentru operatorii industriali mari.
Un rol de tranziție, nu de soluție definitivă
Majoritatea specialiștilor tratează CCS ca pe o soluție de tranziție, utilă mai ales pentru sectoarele industriale unde emisiile sunt greu de eliminat altfel — producția de ciment sau de oțel, de exemplu, unde procesul chimic în sine generează CO2, nu doar arderea combustibilului. Pentru producția de electricitate, unde alternativele regenerabile devin tot mai ieftine, argumentul economic pentru CCS slăbește constant: de ce ai plăti să cureți emisiile unei centrale pe cărbune când poți construi, adesea mai ieftin, un parc eolian sau o instalație solară care nu produce deloc emisii? Răspunsul depinde de context: acolo unde regenerabilele nu pot acoperi integral cererea sau unde industria are nevoie de procese termice greu de electrificat, captarea carbonului rămâne una dintre puținele opțiuni disponibile pe termen mediu, chiar dacă departe de a fi ieftină sau răspândită.
