Pe platforma fostei termocentrale pe cărbune de la Doicești, în județul Dâmbovița, se pregătește un proiect care nu are echivalent în Europa: prima centrală nucleară cu reactoare modulare mici de pe continent. Locul nu a fost ales întâmplător. Există deja racord la Sistemul Energetic Național, există apă, există drumuri și, mai important decât toate, există o comunitate care a trăit din energie și care a pierdut sute de locuri de muncă atunci când unitatea pe cărbune a fost închisă.
Alegerea unui amplasament de acest fel spune ceva despre logica întregii tehnologii SMR: nu construiește de la zero, ci se strecoară în infrastructura care există deja.
Ce înseamnă, tehnic, un reactor modular mic
Definiția uzuală fixează pragul la aproximativ 300 de megawați electrici per unitate, față de 700-1.600 MW la reactoarele mari clasice. Dar dimensiunea este doar consecința vizibilă a unei schimbări mai profunde de filozofie industrială.
Un reactor mare se construiește pe șantier, bucată cu bucată, într-un proces care durează un deceniu și în care fiecare exemplar este, într-o măsură, unic. Un SMR se fabrică în hală, în module standardizate, se transportă cu camionul sau pe calea ferată și se asamblează la fața locului. Diferența seamănă cu cea dintre a construi o casă și a comanda una prefabricată — cu toate avantajele de cost și de control al calității care decurg de aici, dar și cu dependența de existența unei fabrici care să producă în serie.
Tehnologia propusă pentru Doicești este de tip apă ușoară sub presiune, cu module amplasate într-un bazin de apă care asigură răcirea. Sistemele de siguranță sunt pasive: în caz de incident, răcirea zonei active se face prin circulație naturală și gravitație, fără pompe, fără alimentare electrică externă și fără intervenția operatorului pentru o perioadă îndelungată. Este exact lecția desprinsă după Fukushima, unde pierderea alimentării electrice a fost cauza principală a escaladării.
Configurația vizată la Doicești prevede șase module, cu o putere totală în jur de 460 MW — suficient pentru a alimenta un consum comparabil cu cel al unui oraș mare, cu funcționare în bandă, indiferent de vânt și de soare.
Ce aduce în plus față de un reactor mare
Argumentele invocate de susținători se pot rezuma astfel:
- Investiție inițială mai mică și eșalonată, ceea ce face proiectul finanțabil pentru actori care nu ar putea susține o unitate de 1.200 MW.
- Punere în funcțiune modul cu modul: primele module produc energie și venituri în timp ce restul se montează.
- Amplasare flexibilă, inclusiv pe foste platforme de cărbune, cu reutilizarea racordului la rețea și a personalului tehnic.
- Posibilitatea de a livra și căldură industrială sau termoficare, nu doar electricitate.
- Zonă de planificare pentru urgențe mult mai restrânsă, datorită inventarului redus de material radioactiv per modul.
Pentru un sistem energetic care își pierde treptat capacitățile pe cărbune, tocmai această combinație — producție constantă, disponibilă în orice condiții meteo — este ceea ce lipsește cel mai acut. Sursele regenerabile acoperă energia, dar nu acoperă garanția de putere la o seară de ianuarie fără vânt, iar volatilitatea pe care intermitența o induce în prețuri face ca o sursă stabilă să aibă o valoare care depășește simpla contabilizare a megawaților-oră.
Întrebările care rămân deschise
Scepticismul are și el argumente serioase, iar cel mai puternic ține de economie. Costul pe kilowatt instalat al unui SMR este, deocamdată, superior celui al unui reactor mare, tocmai pentru că avantajele seriei nu se materializează până când nu se produc zeci de module. Primele exemplare din lume plătesc, inevitabil, factura învățării — un fenomen documentat la orice tehnologie nouă, de la turbinele eoliene la panourile fotovoltaice.
A doua întrebare este autorizarea. Cadrul de reglementare nuclear a fost construit, pretutindeni, în jurul reactoarelor mari. Adaptarea lui la unități modulare, cu sisteme pasive și cu personal de exploatare redus, este un proces care cere timp și care se desfășoară în paralel în mai multe jurisdicții.
A treia, mai puțin discutată public, este lanțul de aprovizionare cu combustibil și capacitatea industrială de a produce modulele. Fără o fabrică funcțională care să livreze în serie, ideea de modularitate rămâne pe hârtie.
Proiectul de la Doicești are, prin urmare, o miză care depășește cei aproximativ 460 de megawați. Dacă reușește la termenul și la costul anunțate, devine referința europeană și deschide o piață. Dacă alunecă în întârzieri și depășiri, va fi citat ani la rând drept dovadă că modularitatea nu rezolvă problemele de fond ale construcției nucleare. România se află, în mod neobișnuit, în poziția de a da răspunsul înaintea altora.
