Într-un oraș cu termoficare centralizată, între centrala care produce apa fierbinte și calorifer există câteva zeci de kilometri de conductă, sute de cămine, zeci de puncte termice și un număr impresionant de vane. Pe acest traseu se pierde, în sistemele îmbătrânite, între un sfert și o treime din căldura produsă. Nu este o cifră teoretică: se citește direct din diferența dintre gigacaloriile facturate de producător și cele facturate consumatorilor finali.
Pierderile nu sunt de un singur fel, iar confuzia dintre ele explică multe dintre soluțiile care nu au funcționat. Se pierde căldură prin izolație, se pierde apă prin fisuri, iar prin apa pierdută pleacă și căldura conținută în ea. Ultima categorie este, în multe orașe, cea mai costisitoare.
Traseul, izolația și apa care nu se mai întoarce
Rețelele construite înainte de 1990 folosesc, în cea mai mare parte, conducte de oțel montate în canale termice subterane, izolate cu vată minerală protejată de o carcasă. Sistemul funcționează impecabil atâta timp cât canalul rămâne uscat. Când apa freatică sau o conductă de canalizare spartă inundă canalul, vata se îmbibă, își pierde complet proprietățile izolante și devine, dimpotrivă, un excelent conductor termic. În plus, oțelul ud începe să se corodeze din exterior, iar în câțiva ani apar fisurile.
De aici pornește al doilea circuit al risipei. Apa pierdută trebuie înlocuită, iar apa de adaos nu poate fi apă de la robinet: trebuie dedurizată și tratată chimic, altfel depunerile distrug schimbătoarele. Costul acestui tratament, adăugat la energia consumată pentru a o încălzi de la 10 grade la temperatura de tur, se regăsește în prețul gigacaloriei. În sistemele foarte degradate, volumul de apă de adaos pompat într-un an depășește de mai multe ori volumul propriu al rețelei.
Conductele preizolate moderne, cu spumă poliuretanică între țeava de oțel și mantaua de polietilenă, rezolvă ambele probleme deodată. Au și un avantaj ascuns, dar foarte valoros: fire de detecție înglobate în spumă, care semnalează umezeala și localizează avaria cu precizie de câțiva metri, înainte ca aceasta să devină o ruptură.
Supradimensionarea, moștenirea deconectărilor
O cauză mai puțin evidentă a pierderilor este că rețelele au fost proiectate pentru un oraș care nu mai există. Diametrele au fost calculate pentru consumul unor cartiere integral racordate, în care fiecare apartament lua căldură din sistem. După ce jumătate dintre blocuri s-au deconectat, aceleași conducte transportă un debit mult mai mic.
Consecințele sunt directe: apa circulă lent, staționează în conducte, se răcește pe traseu și ajunge la ultimul consumator la o temperatură insuficientă. Operatorul compensează crescând temperatura la plecare, ceea ce mărește și mai mult pierderile prin izolație, pentru că acestea depind de diferența față de sol. Se creează astfel un cerc vicios în care fiecare deconectare scumpește gigacaloria celor rămași și îi împinge, la rândul lor, spre centrala de apartament.
- pompele cu turație fixă mențin un debit constant indiferent de necesarul real, consumând energie electrică inutil;
- punctele termice vechi, cu schimbătoare colmatate și reglaj manual, nu urmăresc curba exterioară de temperatură;
- lipsa contorizării pe scară și a robinetelor termostatate face imposibilă corelarea consumului cu nevoia reală;
- vanele de secționare blocate obligă la golirea unor tronsoane întregi pentru orice intervenție punctuală;
- rețelele de apă caldă menajeră fără recirculare corectă pierd volume mari lăsate să curgă până se încălzește.
Ce se poate repara, în ce ordine
Modernizările care dau rezultate încep, invariabil, cu diagnosticul. Termografia aeriană a orașului, făcută iarna, arată în câteva zboruri exact unde se topește zăpada deasupra traseelor, adică unde se pierde cel mai mult. Bilanțurile pe zone, cu contorizare la intrarea și ieșirea din fiecare tronson, localizează pierderile de apă. Abia apoi se decid prioritățile, pentru că nimeni nu are bani să înlocuiască simultan toată rețeaua.
Următorul pas este trecerea la puncte termice automatizate, cu reglaj după temperatura exterioară, și la pompe cu turație variabilă. În multe cazuri, coborârea temperaturii de tur cu zece grade, posibilă după reabilitarea termică a blocurilor, reduce pierderile de rețea cu procente semnificative fără nicio lucrare la conducte.
Sistemele europene care funcționează bine au mers mai departe, spre temperaturi de lucru joase și surse diversificate: recuperare de căldură din procese industriale, pompe de căldură de mare putere și câmpuri de colectoare solar-termice care acoperă vara consumul de apă caldă, când cazanele mari lucrează oricum ineficient. Este exact opusul filosofiei cu care a fost construită termoficarea la noi, o infrastructură gândită să transporte agent foarte fierbinte pe distanțe mari, la fel cum rețeaua electrică transportă energia de la centrală până în priză, doar că fără avantajul de a nu pierde nimic prin izolație pe drum.
