Există o obiecție care revine în orice discuție publică despre prețul energiei: de ce mai există intermediari? Producătorul produce, consumatorul consumă, ce caută la mijloc o firmă care nu deține nicio centrală și nu are niciun client casnic? Întrebarea e legitimă și merită un răspuns mai serios decât cele două variante extreme care circulă — că traderii sunt speculanți inutili sau că fără ei piața s-ar prăbuși.
Un trader de energie este, în esență, cineva care cumpără și vinde contracte pe energie fără intenția de a o produce sau consuma vreodată. Câștigul lui vine din diferența dintre prețurile la care încheie tranzacțiile, minus costul riscului pe care îl duce între cele două momente. Atât. Restul sunt detalii de execuție, dar detaliile astea explică de ce piața arată cum arată.
Trei feluri de a face bani din energie
Primul e arbitrajul temporal. Aceeași cantitate de energie livrată în ianuarie are un preț când e tranzacționată în iunie și cu totul altul în decembrie. Un trader care cumpără devreme și vinde târziu pariază că evaluarea pieței se va schimba în favoarea lui. Dacă are dreptate, câștigă; dacă nu, pierde bani reali, ceea ce merită repetat, pentru că pierderea e partea care lipsește din majoritatea comentariilor.
Al doilea e arbitrajul geografic. Prețurile diferă între zone atunci când interconexiunile sunt congestionate. Cumperi acolo unde e ieftin, vinzi unde e scump, plătești capacitatea de transport și păstrezi diferența. Odată cu integrarea piețelor europene, marja acestui tip de operațiune s-a subțiat mult, pentru că algoritmul comun face o parte din treabă automat.
Al treilea e formarea de piață. Traderul afișează simultan un preț la care cumpără și unul la care vinde, ceva mai mare, și încasează diferența dintre ele. Nu pariază pe direcție; oferă altcuiva posibilitatea de a tranzacționa imediat. Într-o piață cu puțini participanți, exact acest serviciu lipsește cel mai des.
La ce folosesc, de fapt, celorlalți
Utilitatea traderilor se vede cel mai bine când nu sunt. Un producător eolian care are brusc treizeci de megawați în plus, la ora patru după-amiaza, trebuie să găsească în câteva minute pe cineva dispus să îi cumpere. Dacă în registrul de ordine se află doar alți producători și furnizori — care au, în general, aceleași nevoi în același timp — nu găsește nimic, sau găsește la un preț dezastruos.
Funcțiile pe care le acoperă sunt destul de concrete:
- Lichiditate. Ordine permanent afișate, deci posibilitatea de a intra și ieși din poziții fără a mișca prețul brutal.
- Preluare de risc. Un producător mic care vrea preț fix pe doi ani are nevoie de o contrapartidă dispusă să accepte incertitudinea. Traderul o acceptă contra unei prime.
- Transfer de informație. Prețurile la care se încheie tranzacțiile agregă așteptările tuturor participanților, iar din ele se construiesc curbele forward folosite de întreaga industrie.
- Legătura între piețe. Corelația dintre gaz, certificate de emisii și energie electrică e menținută, în practică, de cei care tranzacționează simultan pe toate trei.
Cât costă serviciul acesta
Marja unui trader se numește, în jargon, spread — diferența dintre prețul de cumpărare și cel de vânzare. Într-o piață lichidă e strânsă, pentru că mai mulți participanți concurează pentru aceleași tranzacții. Într-una subțire se lărgește, iar costul îl suportă cel care are nevoie urgentă să tranzacționeze.
Ce se întâmplă apoi e mai puțin evident. Marja nu apare ca linie separată pe nicio factură. Ea intră în costul de achiziție al furnizorului, care o include în prețul propus clienților, alături de propria marjă comercială. Un furnizor care își construiește portofoliul din contracte încheiate din timp plătește spread-uri mici. Unul care ajunge să cumpere constant în ultimul moment plătește spread-uri mari, iar diferența se regăsește în ofertele lui.
De aici și legătura, uneori surprinzătoare, cu instrumentele pe termen lung. Un furnizor care folosește contracte futures pentru a-și fixa costul reduce nevoia de tranzacții de urgență și, implicit, suma pe care o plătește intermediarilor. Iar când totuși trebuie să corecteze ceva în ultimul moment, o face pe piața intrazilnică, unde traderii sunt adesea singurii care mai afișează prețuri.
Judecata rezonabilă e, probabil, undeva la mijloc. Traderii nu creează valoare din nimic, dar nici nu extrag rentă gratuit: își asumă riscuri care altfel ar rămâne pe umerii producătorilor și furnizorilor. Costul lor devine problematic doar când piața e prea puțin lichidă ca să existe concurență între ei — moment în care problema nu e că sunt prea mulți intermediari, ci că sunt prea puțini.
