Dacă suprapui graficele de preț ale ultimilor ani, apare un desen care se repetă cu o regularitate aproape enervantă. Ianuarie și februarie stau sus. Aprilie și mai coboară, uneori până în zona în care producătorii încep să se plângă. Iulie și august urcă din nou, dar altfel decât iarna. Octombrie aduce o revenire lentă, iar decembrie închide cercul.
Sezonalitatea nu e o superstiție de trader, ci consecința directă a felului în care se schimbă, de-a lungul anului, atât consumul, cât și producția. Interesant e că cele două vârfuri — cel de iarnă și cel de vară — au cauze diferite și se manifestă diferit, chiar dacă pe grafic arată la fel de neplăcut.
Iarna: consum mare și zile scurte
Vârful de iarnă e cel clasic și cel mai bine documentat. Consumul crește pentru că se încălzește, se iluminează mai mult și activitatea economică e la turație plină. În paralel, ziua e scurtă, iar producția fotovoltaică scade dramatic — atât ca durată, cât și ca randament orar.
Combinația e nefericită. Vârful de consum al zilei se mută seara, în intervalul dintre orele șaptesprezece și douăzeci, exact când panourile nu mai produc nimic. Pentru acoperirea lui rămân hidrocentralele, unitățile pe gaz și importul. Fiecare megawatt suplimentar se ia din partea de sus a ordinii de merit, adică din cea mai scumpă.
Aici intră în ecuație și un factor extern: prețul gazelor naturale. Iarna, cererea de gaz pentru încălzire concurează cu cea pentru producția de electricitate, iar legătura dintre prețul gazului și cel al energiei devine cea mai vizibilă din tot anul. Un val de frig în Europa Occidentală se simte în cotațiile de la noi în câteva zile.
Vara: cald, secetă și panouri care se supraîncălzesc
Vârful de vară e mai recent ca fenomen și are altă anatomie. Consumul urcă din cauza climatizării, care a devenit în ultimul deceniu un consumator de sistem, nu unul marginal. Curba zilnică se aplatizează la un nivel ridicat în timpul zilei, cu maximul în jurul orelor de după-amiază, când temperatura atinge apogeul.
Simultan, se întâmplă trei lucruri care reduc oferta:
- Hidro scade. Debitele de vară sunt mici, iar în anii secetoși rezervele din lacuri se gestionează cu prudență, ceea ce limitează producția exact când ar fi cea mai valoroasă.
- Randamentul fotovoltaic se degradează. Panourile produc mai puțin la temperaturi foarte ridicate ale celulei, un efect care poate ajunge la zece-cincisprezece procente față de condițiile de test.
- Răcirea termocentralelor devine problematică. Temperatura ridicată a apei de răcire poate impune reduceri de putere la unitățile mari.
Rezultatul e un tip de tensiune diferit de cel din iarnă: nu o criză de seară, ci o presiune care durează toată după-amiaza. În schimb, dimineața și prânzul aduc, în lunile însorite, exact opusul — un exces de producție fotovoltaică ce împinge prețul spre zero și, în unele zile, chiar sub el. Fenomenul acesta, care ar fi părut absurd acum zece ani, explică de ce prețurile negative apar aproape exclusiv în intervalul de primăvară-vară.
Perioadele liniștite și ce ne spun ele
Lunile de tranziție — aprilie, mai, septembrie, octombrie — sunt cele mai relaxate din punct de vedere al prețului mediu. Consumul e moderat, nu se încălzește și nu se răcește masiv, debitele hidro sunt bune după topirea zăpezii, iar producția solară e consistentă fără penalizarea de temperatură. Nu întâmplător, tot atunci se programează majoritatea reviziilor la capacitățile mari de producție.
Aceste luni sunt și cele în care mulți consumatori industriali își contractează energia pentru perioada următoare. Logica e simplă: contractele pe termen lung încheiate în perioade calme reflectă condiții de piață mai puțin tensionate decât cele semnate în plină iarnă, când toată lumea cumpără în același timp.
Merită totuși o precizare, pentru că sezonalitatea e ușor de transformat într-o rețetă falsă. Ea descrie o tendință medie, nu o garanție. O iarnă blândă cu vânt puternic poate produce prețuri mai mici decât un aprilie fără vânt. Un august ploios seamănă mai degrabă cu o lună de tranziție. Iar deciziile de politică energetică, plafonările sau schimbările de fiscalitate pot suprascrie complet tiparul, cum s-a văzut în anii recenți.
Ce rămâne util e altceva: înțelegerea faptului că prețul energiei nu se mișcă aleatoriu, ci după un ritm anual pe care îl dau vremea, lumina și obiceiurile de consum. Cine își planifică achizițiile, investițiile sau chiar renovarea locuinței ținând cont de acest ritm ia decizii mai bune decât cel care reacționează la prima factură surprinzătoare.
