Sari la conținut
Revista Energiei

Prima paginăInfrastructură energetică

Congestia în rețeaua electrică: ce este și prin ce metode se gestionează

Ce înseamnă congestia într-o rețea electrică, ce limitează efectiv o linie și prin ce metode preventive și operative o gestionează operatorul de transport.

Publicat
Autor
Echipa Revista Energiei
Citire
5 min
Trimite
Congestia în rețeaua electrică: ce este și prin ce metode se gestionează
Cuprins
  1. Ce limitează, concret, o linie electrică
  2. Congestie structurală și congestie ocazională
  3. Ce se face înainte de livrare
  4. Ce se face în timp real
  5. Cine plătește și ce urmează

Energia electrică nu circulă pe rutele pe care le-am alege noi. Odată injectată în rețea, ea se distribuie pe toate căile disponibile, invers proporțional cu impedanța fiecăreia. Nu există dispecer de trafic care să spună unui megawatt să meargă pe drumul ocolit pentru că traseul scurt e aglomerat. Din această proprietate fizică se naște congestia: situația în care fluxul care ar rezulta din tranzacțiile comerciale depășește ce poate transporta în siguranță un element de rețea.

Ce limitează, concret, o linie electrică

Limita unei linii aeriene nu este dată, cum se crede adesea, de o valoare fixă înscrisă pe o plăcuță. Ea are trei componente distincte:

  • Limita termică — curentul încălzește conductorul, acesta se dilată și săgeata dintre stâlpi crește. Când distanța până la sol sau până la vegetație scade sub gabaritul normat, apare riscul de amorsare a unui arc electric. Această limită depinde puternic de vreme: pe vânt și la temperaturi scăzute, aceeași linie suportă considerabil mai mult decât într-o zi caniculară fără vânt.
  • Limita de tensiune — pe trasee lungi, la sarcini mari, tensiunea la capătul receptor scade sub valorile admise, indiferent de temperatura conductorului.
  • Limita de stabilitate — peste un anumit unghi de transfer, generatoarele de la cele două capete riscă să iasă din sincronism la o perturbație.

În exploatarea reală, limita nu se aplică situației curente, ci celei de după un eventual incident. Dacă o linie funcționează la 70% din capacitate, dar căderea liniei paralele ar împinge-o instantaneu la 130%, atunci congestia există deja, chiar dacă în acel moment nimic nu e suprasolicitat. Acesta este criteriul N-1, iar el explică de ce operatorul intervine în situații care, pe ecran, par confortabile.

Congestie structurală și congestie ocazională

Congestia structurală apare repetat, în aceleași locuri, pentru că rețeaua nu mai corespunde geografiei producției și consumului. În România, tiparul clasic este dinspre Dobrogea spre restul țării: acolo s-au concentrat capacitățile eoliene și solare, iar consumul mare este în altă parte. Când vântul suflă bine, fluxul dinspre est apasă pe câteva coridoare care nu au fost proiectate pentru asta.

Congestia ocazională ține de circumstanțe: o linie scoasă din funcțiune pentru mentenanță, un grup mare indisponibil, un val de căldură care reduce simultan capacitatea liniilor și crește consumul pentru climatizare. Diferența contează pentru soluție: prima cere investiție, a doua cere operare bună. A construi o linie nouă pentru o congestie care apare zece ore pe an este, de regulă, o cheltuială disproporționată. Distincția dintre cele două tipuri este parte din diagnosticul mai larg privind infrastructura care nu mai face față cererii.

Ce se face înainte de livrare

Prima linie de apărare este preventivă: capacitatea de transport disponibilă se limitează din start, astfel încât piața să nu poată contracta fluxuri imposibil de realizat fizic. Pentru schimburile transfrontaliere, operatorii calculează capacitățile disponibile și le pun la dispoziția algoritmului european de cuplare a piețelor, care alocă simultan energia și capacitatea de transport. Efectul acestui mecanism asupra prețurilor românești este explicat în articolul despre cuplarea piețelor europene de energie.

Când capacitatea este suficientă, prețurile din zonele învecinate converg. Când nu este, ele se separă: zona cu surplus rămâne cu preț mai mic, cea cu deficit cu preț mai mare, iar diferența înmulțită cu fluxul realizat formează venitul din congestie. Acest venit revine operatorilor de transport, care au obligația să îl folosească pentru menținerea sau creșterea capacității, nu pentru cheltuieli curente. Mecanismul de formare a prețului orar este detaliat în materialul despre piața pentru ziua următoare.

Un aspect insuficient discutat: în interiorul unei zone de ofertare, prețul este unic, deși rețeaua are limitări interne. România este o singură zonă. Asta înseamnă că o congestie internă nu se reflectă în preț și trebuie rezolvată prin măsuri operaționale, pe cheltuiala sistemului.

Ce se face în timp real

După închiderea piețelor, operatorul are la dispoziție un set de instrumente, ordonate în general de la cel mai ieftin la cel mai scump:

  1. Modificarea topologiei — deschiderea sau închiderea unor cuple în stații, separarea barelor, schimbarea configurației de conexiune. Nu costă aproape nimic și poate redistribui fluxurile suficient cât să elimine depășirea. Este prima opțiune încercată.
  2. Reglarea transformatoarelor cu comutator sub sarcină, inclusiv a celor defazoare, acolo unde există, pentru a împinge fluxul spre trasee mai puțin încărcate.
  3. Redispecerizarea — se cere unui producător din zona de surplus să reducă puterea și altuia, din zona de deficit, să o crească. Cei doi sunt despăgubiți, iar costul net intră în tarifele de sistem.
  4. Contra-tranzacțiile — echivalentul transfrontalier al redispecerizării, cu operatorii vecini.
  5. Limitarea producției regenerabile — reducerea injecției din parcuri eoliene sau fotovoltaice atunci când nimic altceva nu funcționează. Este ultima soluție, pentru că energia respectivă se pierde definitiv.

La acestea se adaugă, tot mai des, evaluarea dinamică a capacității: în loc de o valoare fixă, limita liniei se recalculează în timp real pe baza temperaturii ambiante, vitezei vântului și radiației solare, folosind senzori montați pe conductor sau stații meteo dedicate. Câștigul de capacitate variază mult cu vremea, dar în multe cazuri se obține fără nicio lucrare de construcții.

Cine plătește și ce urmează

Costul gestionării congestiilor nu dispare — el ajunge în tariful de transport, plătit de toți consumatorii. Din acest motiv, nivelul lui este un indicator urmărit de reglementator: dacă cheltuielile cu redispecerizarea cresc constant într-o zonă, semnalul este că investiția în rețea a rămas în urmă. Sumele diferă semnificativ de la un an la altul, în funcție de hidraulicitate, de vânt și de indisponibilități, iar valorile reale se găsesc în rapoartele anuale ale operatorului de transport și ale autorității de reglementare.

Pe termen lung, discuția merge în două direcții. Una este construcția: linii noi, dublări de circuite, conductoare de capacitate mai mare pe stâlpii existenți. Cealaltă este plasarea inteligentă a flexibilității — baterii sau consumatori flexibili amplasați exact în nodurile unde congestia apare cel mai des, astfel încât să descarce coridorul fără să fie nevoie de un traseu nou. Pentru un dezvoltator, informația practică este că nodul de racordare contează la fel de mult ca resursa: același parc, mutat la câțiva zeci de kilometri, poate primi aviz în doi ani sau în șapte.