Multă lume asociază sprijinul pentru energia regenerabilă doar cu prețul mai mare plătit pe factură pentru electricitatea „verde”, dar în spatele acestui preț se ascunde un mecanism mai puțin vizibil, construit special ca să stimuleze investițiile în surse curate fără ca statul să plătească direct subvenții din bugetul general. Este vorba despre schema certificatelor verzi, un instrument de piață care a stat, ani la rând, la baza dezvoltării parcurilor eoliene și solare din România, înainte ca alte mecanisme de sprijin să apară pe lângă ea.
Cum funcționează, în esență, mecanismul
Producătorii de energie din surse regenerabile eligibile primesc, pentru fiecare cantitate de energie livrată în rețea, un anumit număr de certificate verzi, separate de venitul obținut din vânzarea propriu-zisă a electricității. Aceste certificate sunt apoi tranzacționate pe o piață dedicată, iar furnizorii de energie sunt obligați prin lege să dețină, anual, un anumit număr de certificate proporțional cu cantitatea de energie pe care o vând consumatorilor finali. Practic, furnizorii care nu produc suficientă energie regenerabilă proprie cumpără certificate de la producătorii care au surplus, iar costul acestei tranzacții se regăsește, în final, în factura consumatorului obișnuit, sub o componentă separată, distinctă de prețul energiei în sine.
De ce a fost nevoie de un mecanism separat de sprijin
La momentul introducerii schemei, investițiile în parcuri eoliene și fotovoltaice erau mult mai scumpe decât astăzi, iar costul tehnologiei nu permitea recuperarea investiției doar din vânzarea energiei la prețul pieței. Certificatele verzi au oferit un venit suplimentar, previzibil pe termen lung, care a redus riscul financiar al proiectelor și a atras capital privat semnificativ către sectorul regenerabilelor, chiar înainte ca acesta să devină competitiv de sine stătător. Această perioadă a coincis cu un boom investițional important în eolian, mai ales în Dobrogea, unde condițiile de vânt sunt printre cele mai bune din Europa continentală, iar mulți dintre investitorii care au construit atunci sunt aceiași care operează și astăzi capacități semnificative, uneori integrate cu proiecte solare mai mici, orientate direct către consumatorul final.
Ce s-a schimbat de atunci
Pe măsură ce costurile tehnologiei au scăzut dramatic, iar energia regenerabilă a devenit competitivă chiar și fără sprijin suplimentar în multe scenarii, autoritățile au ajustat treptat schema, reducând numărul de certificate alocate pentru proiectele noi și limitând, în anumite perioade, cantitatea de certificate eligibile pentru tranzacționare, tocmai pentru a evita supracompensarea producătorilor. Astăzi, marea majoritate a proiectelor noi de energie regenerabilă se dezvoltă prin contracte de vânzare directă a energiei sau prin scheme de tip contract pentru diferență, mai degrabă decât prin certificate verzi, care rămân totuși relevante pentru capacitățile mai vechi, construite în perioada de vârf a schemei și care încă beneficiază de alocări conform contractelor inițiale.
Ce înseamnă asta pentru consumatorul de azi
Componenta legată de certificatele verzi din factura de energie a scăzut treptat, pe măsură ce mai puține proiecte noi mai depind de acest mecanism, dar nu a dispărut complet, pentru că obligațiile față de capacitățile mai vechi rămân valabile până la expirarea perioadei de sprijin acordate inițial fiecărui proiect. Interesant e că schema a rămas relevantă și pentru unii dintre cei care au devenit între timp prosumatori, chiar dacă majoritatea instalațiilor mici, casnice, funcționează astăzi prin mecanisme diferite de compensare. Pentru un consumator obișnuit, ea rămâne, în continuare, relativ mică raportat la restul facturii, dar rolul ei istoric a fost esențial — fără acest tip de mecanism, e puțin probabil ca România să fi ajuns la capacitatea actuală de producție regenerabilă în ritmul în care a făcut-o, mai ales în anii în care tehnologia era încă departe de a fi competitivă pe cont propriu.
