O linie electrică de interconexiune între două țări are o capacitate fizică limitată. Când energia este mai ieftină de o parte a graniței decât de cealaltă, toată lumea vrea să o folosească în același sens, iar cererea depășește rapid ce poate duce linia. Problema nu se rezolvă prin ordine de sosire, ci printr-un mecanism economic: se licitează dreptul de a transporta.
Este o distincție care merită fixată de la început. Pe interconexiuni nu se vinde energie. Se vinde permisiunea de a muta energie dintr-o zonă de piață în alta, într-un interval dat. Energia se cumpără separat, de la un producător sau de pe bursa din țara de origine.
De ce apare congestia și cine o gestionează
Capacitatea disponibilă pentru schimburi comerciale nu este egală cu capacitatea nominală a liniilor. Operatorii de transport calculează, pentru fiecare graniță și fiecare sens, cât se poate aloca fără a pune în pericol siguranța sistemului, ținând cont de fluxurile care ocolesc prin rețele vecine, de mentenanțe, de limitele termice ale conductoarelor și de rezervele necesare în caz de avarie.
Rezultatul este o valoare care se schimbă de la o zi la alta și care poate fi diferită pe cele două sensuri ale aceleiași granițe. Starea generală a acestor legături și limitele lor structurale sunt discutate în articolul despre gradul de pregătire al interconectărilor electrice cu țările vecine.
Alocare explicită și alocare implicită
Există două filosofii de alocare, iar diferența dintre ele este cea mai importantă lecție din acest subiect.
Alocarea explicită înseamnă că participantul cumpără separat capacitatea de transport, la o licitație dedicată, și separat energia. Are libertate totală, dar poartă un risc suplimentar: poate cumpăra capacitate scumpă și să descopere apoi că diferența de preț dintre cele două piețe s-a închis, iar transportul nu mai are sens economic.
Alocarea implicită înseamnă că participantul cumpără doar energie, iar capacitatea se alocă automat, prin algoritmul care închide simultan piețele mai multor țări. Energia curge singură dinspre zona ieftină spre cea scumpă, până când fie prețurile se egalizează, fie linia se saturează. Este modelul folosit pentru ziua următoare și pentru intraday în piețele cuplate din Europa, iar mecanismul complet este explicat în materialul despre cuplarea piețelor europene de energie și efectul ei asupra prețurilor din România.
Consecința practică: pentru livrarea de mâine, un trader nu trebuie să cumpere capacitate. Pentru livrarea de peste un an, trebuie – pentru că acolo nu există cuplare, ci licitații explicite.
Termenele: de la anual la intraday
Capacitatea se alocă pe felii de timp succesive, iar ce nu se vinde la un termen mai lung se reoferă la următorul:
- Licitațiile anuale și multianuale, organizate cu mult înainte de anul de livrare. Se adresează celor care au nevoie de certitudine pe termen lung – furnizori cu portofolii mari, industrie cu contracte transfrontaliere.
- Licitațiile lunare și trimestriale, pentru ajustări de portofoliu.
- Licitațiile zilnice, acolo unde granița nu este cuplată implicit.
- Alocarea intraday, în general continuă și adesea gratuită sau la cost redus, pentru corecții de ultim moment.
Licitațiile explicite pe termen lung se organizează la nivel european printr-o platformă comună, cu un set de reguli armonizate. Regulile exacte, calendarul și produsele disponibile pe fiecare graniță se schimbă periodic, așa că verificarea documentelor curente ale platformei și ale operatorului de transport este obligatorie înainte de orice participare.
Drepturi fizice, drepturi financiare și ce faci cu ele
Ceea ce se cumpără la licitație poate lua două forme. Un drept fizic de transport dă titularului dreptul de a nominaliza un flux efectiv pe linia respectivă. Un drept financiar nu implică niciun flux; titularul primește pur și simplu diferența de preț dintre cele două zone de piață, dacă aceasta este favorabilă sensului cumpărat.
Drepturile financiare sunt, pentru majoritatea participanților, instrumentul mai practic. Ele acoperă exact riscul care contează – diferența de preț între zone – fără a obliga pe nimeni să organizeze un transport real. Un furnizor care are producție într-o țară și clienți în alta le folosește pentru a-și stabiliza marja.
Drepturile fizice vin cu o obligație suplimentară: dacă nu sunt nominalizate până la termenul limită, capacitatea se pierde sau se restituie automat, în funcție de regulile granițelor. Principiul „folosește sau vinde” a fost introdus tocmai pentru a împiedica blocarea speculativă a capacității.
Ce urmărește un cumpărător înainte de a paria pe import
Pentru o companie care se gândește să se aprovizioneze parțial din import, câteva verificări sunt esențiale:
- Istoricul diferenței de preț între cele două zone, pe orele care contează pentru consumul propriu – nu pe media anuală. O diferență bună în orele de noapte nu ajută o fabrică ce lucrează în schimbul de zi.
- Frecvența congestiei pe sensul dorit. O graniță care se saturează des are diferențe de preț mari, dar și capacitate scumpă la licitație.
- Costul total: prețul capacității, garanțiile financiare cerute, taxele de dezechilibru dacă fluxul nominalizat nu se realizează.
- Cine execută operațional. Nominalizările, corespondența cu operatorii de transport și gestiunea garanțiilor cer o structură de back-office; multe companii preferă să contracteze un trader care are deja capacitatea achiziționată.
Rezultatul acestor licitații nu rămâne închis în lumea traderilor. Veniturile din congestie se întorc, conform reglementărilor europene, spre reducerea tarifelor de rețea sau spre investiții în capacitate suplimentară, iar fluxurile transfrontaliere rezultate influențează prețul plătit de toți consumatorii dintr-o țară – o legătură detaliată în articolul despre influența comerțului transfrontalier asupra prețurilor energiei din România. Pentru cine ia în calcul participarea directă, discuția cu un consultant specializat în piețe de energie, înainte de depunerea garanțiilor, este pasul care previne surprizele costisitoare.
