Cea mai mare parte a capacității eoliene din România a fost construită într-un interval scurt, între 2010 și 2013, în plin val al certificatelor verzi. Turbinele montate atunci aveau, tipic, 2-2,5 MW, un turn de 80-100 de metri și un rotor de aproximativ 90 de metri diametru. Erau, la vremea lor, echipamente moderne. Astăzi, aceleași amplasamente ar putea găzdui unități de 6-7 MW, cu turnuri de 150 de metri și rotoare de peste 160.
De aici pornește discuția despre repowering, adică înlocuirea turbinelor existente cu altele noi pe același teren. Nu este o simplă operațiune de întreținere, ci o decizie de investiție care se ia pe baza a patru-cinci criterii concrete.
Ce se câștigă tehnic
Câștigul principal nu vine din puterea nominală mai mare, ci din înălțime și din suprafața baleiată. Vântul se accelerează cu altitudinea, iar la 150 de metri viteza medie este cu 10-15% mai mare decât la 90. Cum energia disponibilă crește cu cubul vitezei, diferența în producție devine considerabilă. Rotoarele mari captează, în plus, mult mai bine vânturile slabe, ceea ce înseamnă ore de funcționare acolo unde vechile turbine stăteau oprite.
Practic, un amplasament care avea un factor de capacitate de 26-28% poate urca la 38-42% după modernizare. Se întâmplă frecvent ca un parc să producă de două ori mai multă energie cu jumătate din numărul de turbine. Efectul secundar este binevenit din perspectiva mediului: mai puține rotoare, care se învârt mai lent, reduc de regulă riscul de coliziune, aspect detaliat în materialul despre impactul parcurilor eoliene asupra faunei.
Se adaugă și electronica. Turbinele moderne au capabilități de rețea pe care generația veche nu le are: reglaj de tensiune, răspuns rapid la frecvență, capacitate de a rămâne conectate în timpul unui gol de tensiune. Pentru operatorul de transport, aceste funcții valorează la fel de mult ca megawații în plus.
Când decizia se justifică economic
Câteva condiții trebuie îndeplinite simultan ca proiectul să aibă sens:
- turbinele existente au depășit 15-18 ani, iar costurile de mentenanță au început să crească accelerat, cu multiplicatoare și lagăre principale ajunse la capătul vieții;
- schema de sprijin din care beneficia parcul a expirat sau expiră în curând, deci veniturile suplimentare nu se pierd prin înlocuire;
- piesele de schimb pentru modelele vechi au devenit greu de găsit, iar producătorul a încheiat suportul;
- racordul la rețea există deja și are capacitate rezervată, ceea ce elimină cel mai lung și mai incert pas dintr-un proiect nou;
- reglementările locale permit înălțimi totale mai mari, aspect deloc garantat.
Racordul merită subliniat, pentru că el este adesea principalul activ al unui parc vechi. Într-o rețea congestionată, o capacitate de evacuare deja aprobată valorează enorm; obținerea uneia noi poate dura ani sau poate fi imposibilă în anumite zone. Din acest motiv, unele proiecte de repowering se fac chiar și când turbinele vechi ar mai fi putut funcționa câțiva ani, pur și simplu pentru a valorifica mai bine un racord limitat.
Obstacolele care blochează proiectele
În teorie, modernizarea unui amplasament existent ar trebui să fie mai simplă decât o dezvoltare pe teren gol. În practică, în multe cazuri procedura se reia de la zero: autorizație de construire nouă, acord de mediu nou, studii de zgomot și umbră intermitentă recalculate pentru turbine mult mai înalte.
Apar și restricții specifice. Înălțimea totală la vârful palei intră sub incidența avizelor de aviație civilă și militară, iar unele amplasamente din Dobrogea sunt limitate din motive de radar. Fundațiile vechi nu pot fi reutilizate pentru turbine de trei ori mai grele, deci trebuie demolate și turnate altele, o lucrare costisitoare. Drumurile de acces și platformele de macara, dimensionate pentru pale de 45 de metri, trebuie lărgite pentru pale de 80.
Există și varianta intermediară, numită repowering parțial: se păstrează turnul și fundația, dar se înlocuiesc nacela, palele și sistemul de control. Câștigul de producție este modest, de 10-20%, însă investiția și birocrația sunt mult mai mici. Pentru parcuri cu amplasament bun, dar constrângeri de înălțime, aceasta este adesea singura opțiune realistă.
Nu în ultimul rând, contează ce se întâmplă cu echipamentul demontat. Turnurile și nacelele sunt reciclabile în proporție de peste 85%, în vreme ce palele din compozit rămân o problemă nerezolvată complet, deși cimentăriile le folosesc deja drept combustibil alternativ și materie primă. O parte din turbinele scoase din uz în Europa au fost revândute și remontate în piețe cu cerințe mai puțin stricte, o practică ce prelungește viața utilă a echipamentelor, dar mută costul dezafectării în altă parte. Pentru investitorii care se uită la zonele cu potențial eolian ridicat din România, cele mai bune amplasamente sunt deja ocupate de instalații de acum cincisprezece ani, iar asta face din repowering nu o opțiune, ci principala cale de creștere pe uscat în anii următori.
