Subiectul se discută de obicei în extreme. Într-o tabără, turbinele sunt tocătoare de păsări; în cealaltă, orice îngrijorare este propagandă. Realitatea, așa cum reiese din studiile de monitorizare făcute în ultimele două decenii, este mai puțin spectaculoasă și mult mai utilă: impactul există, este măsurabil, variază enorm de la un amplasament la altul și poate fi redus substanțial prin decizii luate în faza de proiectare.
Primul lucru care trebuie așezat corect este ordinul de mărime. Comparativ cu clădirile cu fațade vitrate, cu liniile electrice aeriene sau cu pisicile domestice, turbinele eoliene provoacă un număr mic de victime aviare. Diferența este că victimele nu sunt aceleași. Ferestrele omoară mai ales păsări mici, comune. Turbinele afectează disproporționat păsări mari, planoare, cu longevitate mare și rată de reproducere scăzută: acvile, șorecari, berze, pelicani. Pentru o populație de acvilă de câmp, pierderea a trei-patru exemplare adulte pe an poate însemna declin, în timp ce aceleași cifre la o specie comună nu se observă statistic.
Cine este afectat și de ce
Păsările planoare folosesc curenții termici ascendenți, adică exact aerul pe care îl caută și proiectanții de parcuri eoliene. Coincidența nu este întâmplătoare: dealurile expuse la vânt și culoarele dintre ele concentrează și zborul, și resursa energetică. În România, chestiunea devine sensibilă în Dobrogea, unde trece culoarul migrator cunoscut sub numele de Via Pontica, unul dintre cele mai importante din Europa. Tot acolo se află și zonele cu cel mai bun potențial eolian terestru din țară, ceea ce explică de ce autorizarea proiectelor a fost mereu mai complicată în această regiune decât în altele.
Liliecii reprezintă un caz separat și, multă vreme, ignorat. Ei nu sunt loviți neapărat de pale. Mor prin barotraumă, adică prin depresurizarea bruscă din spatele palei în mișcare, care le rupe capilarele pulmonare. Fenomenul apare mai ales în nopțile calde de sfârșit de vară, la viteze mici ale vântului, când insectele zboară abundent la înălțimea rotorului.
Există și un impact indirect, mai greu de cuantificat: efectul de barieră și pierderea de habitat. Unele specii ocolesc parcul, ceea ce înseamnă consum suplimentar de energie pe traseul migrator. Altele, dimpotrivă, se obișnuiesc și cuibăresc în apropiere. Drumurile de acces și platformele de montaj fragmentează habitatul de stepă mai mult decât turbinele în sine.
Ce se poate face, în ordinea eficacității
Ierarhia măsurilor este bine stabilită în literatura de specialitate, iar cea mai eficientă este și cea mai puțin tehnologică: amplasarea corectă.
- evitarea culoarelor de migrație, a zonelor de hrănire și a coloniilor de cuibărit, stabilite prin studii de teren de cel puțin un ciclu anual complet, ideal doi;
- oprirea temporară a turbinelor, cunoscută drept curtailment, în nopțile cu condiții favorabile liliecilor; ridicarea vitezei de pornire de la 3 la 5-6 metri pe secundă reduce mortalitatea chiropterelor cu peste 50%, cu o pierdere de producție anuală de sub 1%;
- sisteme de detecție radar sau video care identifică stoluri sau exemplare mari care se apropie și opresc automat rotorul pentru câteva minute;
- vopsirea unei singure pale în negru, o măsură testată în Norvegia, care reduce efectul de estompare vizuală a rotorului în mișcare și pare să scadă considerabil coliziunile;
- marcarea vizibilă a liniilor electrice de racord, responsabile uneori de mai multe victime decât turbinele propriu-zise;
- gestionarea vegetației de sub turbine, ca să nu atragă rozătoare și, implicit, răpitoare.
Monitorizarea post-construcție este piesa care lipsește cel mai des. Fără căutări sistematice de cadavre, corectate statistic cu rata de îndepărtare de către prădători și cu eficiența căutătorului, nimeni nu știe dacă un parc omoară două sau două sute de păsări pe an. Iar fără această cifră, discuția rămâne una de opinie.
Cum arată în practică un proiect bine făcut
Un dezvoltator serios plătește doi ani de studii înainte de a fixa poziția turbinelor, apoi mută sau elimină câteva poziții care ies scump la evaluare, chiar dacă asta reduce producția estimată cu câteva procente. Acceptă condiții de oprire programată în avizul de mediu și le respectă, pentru că sistemele SCADA moderne permit verificarea. Continuă monitorizarea cel puțin trei ani după punerea în funcțiune și publică rezultatele.
Această logică devine și mai relevantă când se discută modernizarea parcurilor construite acum cincisprezece ani, la standarde de evaluare mai laxe. Înlocuirea unui număr mare de turbine mici cu câteva unități mari, discutată în articolul despre repowering-ul parcurilor eoliene vechi, oferă ocazia rară de a corecta greșeli de amplasare făcute la început. Mai puține rotoare, poziționate mai bine și rotindu-se mai lent, înseamnă de obicei și mai puține coliziuni, chiar dacă puterea instalată crește.
