Un client din Germania cere, într-o anexă la contract, valoarea emisiilor de CO2 pe kilogram de produs livrat. Nu emisiile fabricii pe an, nu un raport de sustenabilitate general — cifra pentru produsul acela, calculată după o metodologie recunoscută. Situația a devenit obișnuită pentru furnizorii români din lanțurile auto, din construcții și din ambalaje, iar reacția inițială este aproape mereu aceeași: de unde scoatem numărul ăsta?
Răspunsul scurt este că se calculează, nu se estimează. Iar calculul, deși laborios, urmează o logică pe care oricine a lucrat cu o fișă de calculație de cost o recunoaște imediat.
Ce înseamnă energia încorporată
Energia încorporată într-un produs este suma energiei consumate pe tot parcursul care duce la existența lui: extracția materiilor prime, prelucrarea lor, transportul până la poarta fabricii, procesarea internă, ambalarea. Convertită în emisii, cu factorii de emisie corespunzători fiecărei surse, devine amprenta de carbon a produsului.
Delimitarea contează enorm și este prima decizie care se ia. În practică se folosesc două granițe:
- Cradle-to-gate — de la extracția materiilor prime până la poarta fabricii. Este varianta cerută cel mai des în relațiile business-to-business, pentru că fiecare verigă își raportează partea, iar clientul o adaugă la a lui.
- Cradle-to-grave — include distribuția, utilizarea și tratarea la sfârșitul vieții. Este relevantă pentru produsele de consum și pentru declarațiile de mediu.
A doua decizie este unitatea funcțională: raportăm la kilogram, la bucată, la metru pătrat de acoperire, la o mie de cicluri de utilizare? Două produse pot arăta radical diferit în funcție de alegere, iar aici se ascund cele mai multe comparații nedrepte din marketingul verde.
Cele trei domenii de emisii, aplicate la un produs
Metodologia consacrată împarte emisiile în trei categorii. Pentru o fabrică, împărțirea arată cam așa.
Domeniul 1 cuprinde arderile din surse proprii: gazul natural din cuptoare și din centrala termică, motorina din stivuitoare și din flota proprie, eventualele scăpări de agent frigorific. Se calculează din facturi și din fișele de consum, înmulțind cantitatea cu factorul de emisie al combustibilului. Este partea cea mai simplă și, de obicei, cea mai exactă.
Domeniul 2 este energia electrică și termică cumpărată. Aici apare prima subtilitate reală: factorul de emisie al rețelei naționale diferă mult de la o țară la alta și se schimbă de la an la an, pe măsură ce mixul se modifică. România are un factor relativ favorabil, datorită ponderii importante a hidro, nuclear și regenerabile din lanțul de producție și distribuție a energiei electrice. Companiile care au contracte de achiziție din surse regenerabile, cu garanții de origine anulate pe numele lor, pot raporta o valoare bazată pe piață, semnificativ mai mică decât media rețelei.
Domeniul 3 este partea grea: materiile prime achiziționate, transportul de la furnizori, deșeurile, deplasările. Pentru majoritatea produselor industriale, aici stă între 60 și 90% din amprentă. Un profil de aluminiu, un rulment, o placă de circuit imprimat vin cu propria istorie energetică, iar aceasta domină orice ai face în interiorul halei tale.
De unde iau datele companiile care nu au istoric
Ideal ar fi ca fiecare furnizor să livreze valoarea reală pentru materialul vândut. În realitate, doar o parte o fac. Restul se acoperă cu date secundare, din baze de date de analiză a ciclului de viață, unde există valori medii pe material și pe regiune. Standardele acceptă acest lucru, cu condiția ca sursa să fie declarată și ca ponderea datelor primare să crească în timp.
Un calcul credibil are trei atribute pe care un auditor le verifică imediat: trasabilitatea fiecărei cifre către un document, coerența granițelor de sistem cu ceea ce s-a declarat și verificarea de către o terță parte independentă. Fără al treilea element, cifra rămâne o afirmație internă, utilă pentru management, dar fragilă în fața unui client exigent.
Presiunea în această direcție nu vine doar din partea clienților. Mecanismul european de ajustare la frontieră pentru carbon transformă amprenta declarată într-un cost efectiv pentru importuri de ciment, oțel, aluminiu, îngrășăminte și energie electrică, iar directiva privind raportarea de sustenabilitate coboară cerințele pe lanțul de furnizare, spre companii care nu intră direct sub incidența ei.
Ce descoperă, în general, companiile care fac exercițiul pentru prima dată nu este o cifră jenantă, ci o hartă. Se vede exact care material, care proces și care furnizor cântăresc cel mai mult. De acolo, deciziile devin bănești: schimbarea unui aliaj, mutarea unui furnizor mai aproape, înlocuirea unui cuptor pe gaz cu unul electric alimentat din contract verde. Amprenta de carbon calculată corect nu este un raport pentru raft, ci o listă de priorități scrisă în altă unitate de măsură.
