Un dezvoltator care vrea azi să construiască un parc fotovoltaic în sudul țării nu se mai lovește, în primul rând, de lipsa terenului sau de finanțare. Se lovește de un răspuns de la operatorul de rețea prin care i se spune că punctul ales nu are capacitate de evacuare disponibilă și că, dacă vrea totuși racordarea, trebuie să plătească întărirea rețelei sau să aștepte ani buni până se eliberează spațiu. Fenomenul nu e nou, dar s-a acutizat pe măsură ce numărul de cereri pentru proiecte solare și eoliene a crescut mult mai repede decât capacitatea liniilor și a stațiilor construite acum câteva decenii pentru un cu totul alt model de consum.
Ce înseamnă, concret, capacitatea de evacuare
Rețeaua electrică nu a fost gândită să primească energie din mii de puncte răspândite pe hărți, ci să o livreze dinspre câteva centrale mari către consumatori. Fiecare linie și fiecare transformator au o limită fizică de curent pe care o pot suporta fără riscuri de supraîncălzire sau de instabilitate. Când într-o zonă se adună mai multe proiecte solare care vor să injecteze energie în același nod, suma puterilor cerute poate depăși rapid ceea ce infrastructura locală suportă, mai ales la prânz, în zilele însorite, când toate parcurile produc simultan la capacitate maximă. Operatorul trebuie atunci fie să limiteze producția, fie să ceară investiții suplimentare înainte de a aproba racordarea.
De ce se adună întârzierile pe teren
Procesul obișnuit presupune un studiu de soluție, apoi un contract de racordare care descrie exact ce lucrări sunt necesare — de la un simplu branșament până la o linie nouă de înaltă tensiune sau o stație de transformare suplimentară. Problema e că multe dintre aceste lucrări majore intră în planuri de investiții care se derulează pe orizonturi de cinci până la zece ani, cu proceduri de achiziție publică, avize de mediu și, uneori, dispute legate de terenurile pe care urmează să fie amplasate noile echipamente. Un proiect solar care ar putea fi construit fizic într-un an rămâne astfel blocat pentru că rețeaua din jurul lui nu ține pasul. Zonele cele mai afectate sunt cele cu radiație solară bună — practic exact locurile unde investitorii vor cel mai mult să construiască, ceea ce amplifică suprapunerea cererilor pe aceleași noduri.
Un alt strat de complexitate vine din faptul că nu toate cererile depuse ajung să fie și finalizate. Unii dezvoltatori rezervă capacitate din precauție, pentru mai multe amplasamente în paralel, apoi renunță la o parte dintre ele odată ce studiile de fezabilitate arată randamente mai mici decât cele estimate. Rezultatul e o listă de așteptare umflată artificial, în care capacitate reală nu mai există pe hârtie, deși în practică o parte din proiectele înscrise nu se vor mai construi niciodată. Reformele recente încearcă să impună garanții financiare mai mari la depunerea cererii, tocmai pentru a descuraja rezervările speculative și a curăța listele.
Cum se face, în prezent, prioritizarea
Pentru a gestiona cererile care depășesc capacitatea disponibilă, operatorii folosesc de regulă principiul „primul venit, primul servit”, corectat parțial de criterii de maturitate a proiectului — dacă dezvoltatorul are deja teren, autorizații și finanțare avansată. Există și discuții tot mai serioase despre racordări condiționate, în care un producător e acceptat în rețea cu obligația de a-și limita automat injecția în orele de vârf de producție, în schimbul unei racordări mai rapide decât dacă ar aștepta întărirea completă a rețelei. E un compromis: mai puțină energie vândută în orele critice, dar ani în plus câștigați față de varianta clasică. Astfel de soluții flexibile câștigă teren pentru că sunt mult mai ieftine și mai rapide decât modernizarea completă a rețelei electrice, care rămâne totuși singura soluție structurală pe termen lung.
Ce urmează pentru dezvoltatori și pentru rețea
Pe termen mediu, capacitatea de evacuare va rămâne resursa cea mai disputată din sectorul regenerabilelor, mai mult chiar decât terenul sau finanțarea. Investițiile în linii noi și în stații de transformare suplimentare avansează, dar ritmul lor e greu de aliniat cu viteza cu care apar proiectele noi. Cei care reușesc să treacă mai repede prin acest blocaj sunt, de obicei, dezvoltatorii care aleg amplasamente mai puțin evidente, cu radiație ceva mai slabă dar cu rezervă de capacitate reală în apropiere, sau care acceptă de la început o schemă de racordare flexibilă. Pentru restul pieței, orizontul de așteptare de câțiva ani pentru un aviz de racordare a devenit, din păcate, o normalitate cu care investitorii trebuie să planifice de la bun început, nu o excepție pe care s-o descopere abia după ce au cumpărat terenul.
