O conductă de gaz nu are voie să piardă. Nu „nu ar trebui”, ci nu are voie, iar verificarea acestui lucru este una dintre cele mai bine reglementate proceduri din întreaga infrastructură energetică. Motivul este evident: o pierdere de apă produce pagube materiale, o pierdere de gaz produce, în condiții nefericite, o explozie. De aceea etanșeitatea se verifică de trei ori — la construcție, periodic în exploatare și după orice intervenție — cu metode diferite pentru fiecare situație.
Proba de la punerea în funcțiune
Înainte ca o conductă nouă să primească gaz, ea trece printr-o probă de rezistență și una de etanșeitate. Sunt două lucruri distincte, deși se execută adesea în succesiune.
Proba de rezistență verifică dacă țeava și îmbinările suportă o presiune semnificativ mai mare decât cea de lucru, fără deformare permanentă și fără cedare. Se execută cu aer comprimat, cu azot sau, la conductele mari de oțel, cu apă. Varianta hidraulică are un avantaj de siguranță important: apa este practic incompresibilă, deci energia acumulată în conductă este mică, iar o cedare nu produce o explozie, ci o simplă scurgere. Cu aer, în schimb, o conductă lungă sub presiune stochează o energie considerabilă, motiv pentru care zona se evacuează pe durata probei.
Proba de etanșeitate se face la o presiune mai apropiată de cea de lucru și durează mai mult — de la câteva ore până la o zi întreagă, în funcție de volumul instalației. Principiul este simplu: se închide tronsonul, se presurizează și se urmărește dacă presiunea scade.
Aici apare capcana în care cad neprofesioniștii. Presiunea dintr-o conductă închisă scade și crește de la sine, pur și simplu pentru că gazul se răcește noaptea și se încălzește ziua. O scădere de presiune nu înseamnă automat scurgere, iar o presiune stabilă nu garantează etanșeitatea, dacă temperatura a crescut între timp și a mascat pierderea. Din acest motiv, o probă corectă înregistrează simultan presiunea și temperatura și aplică o corecție, iar rezultatul se consemnează într-un proces-verbal semnat.
Pe îmbinări, verificarea se completează cu metoda spumei: soluție de apă cu detergent aplicată pe sudură sau pe filet, urmărind formarea bulelor. Este rudimentară, dar foarte eficientă pe zone accesibile și rămâne procedura standard la punerea în funcțiune a unei instalații de utilizare din locuință.
Detectarea scurgerilor pe rețelele în exploatare
O rețea de distribuție are zeci sau sute de kilometri de conductă îngropată. Nu se poate presuriza ca la probă și nici nu se poate săpa ca să fie verificată. Se caută gazul, nu pierderea de presiune.
Metodele folosite curent:
- Detectoare portabile de gaz metan, purtate de un operator care parcurge traseul pe jos. Aparatul aspiră aer de la nivelul solului și semnalizează prezența metanului la concentrații foarte mici. Verificarea se face cu prioritate la căminele de vizitare, la rosturile din asfalt și în subsolurile clădirilor din apropiere.
- Detectoare montate pe autovehicul, care permit parcurgerea rapidă a unor trasee lungi, cu prelevare continuă de aer în timpul deplasării.
- Detecție cu laser, care măsoară absorbția unei lungimi de undă specifice metanului. Poate fi folosită de la distanță, inclusiv din elicopter sau de pe dronă, ceea ce o face potrivită pentru conductele de transport care traversează terenuri greu accesibile.
- Camere termografice și acustice, care detectează zgomotul ultrasonic produs de gazul care iese printr-un orificiu mic sub presiune.
- Vegetația ca indiciu. Iarba care se îngălbenește pe o fâșie deasupra unei conducte, fără o cauză evidentă, este un semn clasic de scurgere — gazul deplasează oxigenul din sol și afectează rădăcinile.
Interpretarea rezultatelor cere experiență. Metanul din sol poate proveni și din alte surse — o fosă septică, un depozit vechi de deșeuri, descompunerea materiei organice. Un detector care semnalează nu declanșează automat o săpătură; se face o serie de măsurători în puncte apropiate pentru a localiza maximul de concentrație și pentru a stabili dacă profilul corespunde unei surse punctiforme pe traseul conductei.
Pe conductele de oțel, cauza cea mai frecventă a unei pierderi este coroziunea, iar prevenția stă în protecția catodică: un sistem care menține conducta la un potențial electric care împiedică reacția de oxidare. Verificarea periodică a potențialului în punctele de măsurare este, indirect, o verificare a etanșeității viitoare. Aceeași grijă pentru integritatea infrastructurii apare și în cazul extinderilor recente descrise în articolul despre extinderea rețelei de gaze în zonele rurale, unde alegerea între oțel și polietilenă influențează direct regimul de verificări ulterioare.
Verificarea și revizia instalației din locuință
Pentru consumatorul casnic, obligațiile sunt concrete și au termene. Reglementările din domeniu prevăd două tipuri de operațiuni distincte, cu conținut și periodicitate diferite.
Verificarea tehnică periodică este operațiunea mai simplă. Presupune controlul vizual al traseului, proba de etanșeitate a instalației, verificarea funcționării aparatelor, a tirajului coșului de fum și a existenței ventilației necesare în încăperi.
Revizia tehnică periodică este mai amplă și include, pe lângă cele de mai sus, proba de rezistență, verificarea stării conductelor, curățarea și, la nevoie, înlocuirea componentelor uzate. Ea se impune și în situații speciale: după o întrerupere mai lungă a alimentării, după o intervenție la instalație sau dacă imobilul a fost nelocuit o perioadă îndelungată.
Intervalele la care se execută fiecare sunt stabilite prin reglementările ANRE și au fost modificate de-a lungul timpului, așa că singura sursă corectă este reglementarea în vigoare sau operatorul de distribuție, nu informațiile din surse secundare. Ce rămâne constant este că ambele operațiuni se execută exclusiv de un operator economic autorizat ANRE, se finalizează cu un document — fișă de evidență sau proces-verbal — iar acest document trebuie păstrat. Absența lui poate atrage sistarea alimentării și poate crea probleme la o eventuală despăgubire de asigurare. Costul recurent al acestor operațiuni, alături de cel al reviziei coșului de fum, este unul dintre elementele care intră în calcul atunci când o gospodărie compară varianta centralei pe gaz cu cea a unei pompe de căldură, pentru că o instalație de gaz aduce cu ea un set de obligații periodice pe care o soluție electrică nu le are.
Ce poate și ce nu poate face un consumator
Un proprietar poate face câteva verificări simple, fără a interveni asupra instalației. Poate urmări aspectul flăcării la aragaz: o flacără albastră, stabilă, este normală; una galbenă, care lasă funingine, indică ardere incompletă și cere o verificare. Poate controla ca grilele de ventilație din bucătărie și din camera centralei să nu fie obturate — o greșeală extrem de frecventă după lucrări de termoizolare. Poate aplica apă cu detergent pe furtunul de racord al aragazului și pe robinet, pentru a vedea dacă apar bule, și poate urmări indexul contorului cu toate consumatorii opriți: dacă se mișcă, există o scurgere.
Ce nu poate face: nu poate strânge, desface sau înlocui niciun element al instalației, nu poate muta un aparat, nu poate folosi flacără pentru a căuta o scurgere și nu poate reface o etanșare cu bandă sau cu pastă cumpărată din comerț. Toate acestea intră în competența exclusivă a unui instalator autorizat, iar motivul nu este birocratic: o îmbinare refăcută necorespunzător pe o conductă de gaz nu dă niciun semn până în momentul în care devine periculoasă.
Dacă simțiți miros de gaz, procedura rămâne aceeași indiferent de context — nu acționați întrerupătoare electrice, nu aprindeți flacără, ventilați, închideți robinetul dacă este accesibil în siguranță, ieșiți din clădire și sunați de afară la numărul de urgență al operatorului de distribuție sau la 112. O verificare făcută la timp costă puțin și durează mai puțin de o oră; alternativa nu are preț de comparație.
