Pentru o parte semnificativă a satelor românești, alegerea sursei de încălzire nu include gazul natural, pur și simplu pentru că rețeaua nu ajunge acolo. Lemnul, buteliile de GPL sau, mai recent, pompele de căldură rămân singurele opțiuni practice, în timp ce localitățile vecine, uneori la câțiva kilometri distanță, s-au conectat deja la conducta de gaz de ani buni. Diferența nu ține de voința comunităților, ci de un calcul economic dur, care a lăsat multe zone rurale în urmă în ciuda promisiunilor repetate de extindere.
De ce extinderea rurală rămâne mai lentă
Costul construcției unei rețele de gaz depinde direct de densitatea populației deservite. Într-un oraș, o conductă nouă poate alimenta sute de gospodării pe o distanță scurtă, ceea ce face investiția rentabilă relativ repede. Într-un sat cu case răsfirate pe suprafețe întinse, aceeași lungime de conductă ajunge la mult mai puțini consumatori, iar perioada de recuperare a investiției se prelungește semnificativ, uneori dincolo de orizontul pe care un operator privat e dispus să-l accepte fără sprijin public. Din acest motiv, extinderea rețelei de gaze în mediul rural s-a bazat masiv pe fonduri europene și pe programe naționale dedicate, nu pe investiții independente ale operatorilor de distribuție.
Ce s-a realizat până acum
În ultimul deceniu, sute de localități rurale au fost conectate pentru prima dată la rețeaua de gaze, majoritatea prin proiecte finanțate din fonduri structurale europene, coordonate de consilii județene sau de operatori regionali. Ritmul a fost totuși inegal — județele cu o bază industrială mai puternică sau cu localități mai apropiate de conductele de transport existente au avansat mai repede, în timp ce zonele mai izolate, în special din regiunile muntoase, rămân încă neconectate, tocmai pentru că terenul accidentat crește suplimentar costul lucrărilor. Situația seamănă, într-o oarecare măsură, cu blocajele întâlnite și în extinderea rețelei electrice, unde infrastructura de bază lipsește adesea exact în zonele cu cea mai mică densitate a cererii.
Dilema investiției într-o sursă de energie în declin
Extinderea rețelei de gaze naturale ridică astăzi și o întrebare mai delicată decât acum un deceniu: are sens să investești sume mari într-o infrastructură nouă, pentru o sursă de energie pe care Uniunea Europeană o vede tot mai mult ca pe o soluție de tranziție, nu ca pe o destinație finală? Răspunsul dat, în practică, de majoritatea autorităților locale rămâne afirmativ, mai ales pentru comunitățile unde alternativele — electricitatea pentru încălzire prin pompe de căldură, de exemplu — ar necesita investiții inițiale mult mai mari din partea gospodăriilor individuale, greu de suportat pentru multe familii din mediul rural. Gazul rămâne, cel puțin pe termen mediu, opțiunea cu cel mai mic cost inițial pentru consumatorul final, chiar dacă siguranța aprovizionării viitoare depinde tot mai mult de diversificarea surselor, inclusiv prin terminalele de gaz natural lichefiat care completează producția internă, iar perspectiva pe termen lung a sursei rămâne, oricum, incertă.
Ce urmează pentru satele încă neconectate
Proiectele aflate în derulare vizează, în continuare, sute de localități care încă nu au acces la gaz, cu finanțare din noul ciclu de fonduri europene și cu termene de execuție întinse pe mai mulți ani. Viteza reală a lucrărilor depinde însă de capacitatea administrativă locală de a gestiona procedurile de achiziție și de execuție, un factor care variază mult de la un județ la altul și care explică de ce unele comunități au reușit să se conecteze rapid, în timp ce altele, cu proiecte depuse la fel de devreme, au rămas blocate în etape administrative ani la rând. Pentru locuitorii acestor sate, întrebarea nu mai e dacă gazul va ajunge la un moment dat, ci cât de mult vor mai trebui să aștepte — și dacă, până atunci, alte soluții de încălzire nu vor deveni oricum mai avantajoase.
