Când o conductă care aduce gaz dintr-o singură direcție devine, dintr-un motiv sau altul, nesigură, singura alternativă rapidă rămâne aducerea gazului pe apă, sub formă lichefiată, cu nave special construite pentru asta. Această realitate a împins terminalele de gaz natural lichefiat — cunoscute și sub prescurtarea GNL — din categoria infrastructurii de nișă în centrul discuțiilor despre siguranța energetică a întregii regiuni, inclusiv pentru România, care nu are ieșire directă la un port capabil să primească astfel de nave la scară mare, dar depinde de terminale vecine și de conductele care le leagă de rețeaua națională.
Ce presupune, tehnic, un terminal GNL
Gazul natural lichefiat este gaz răcit până la aproximativ minus 162 de grade Celsius, temperatură la care volumul lui scade de circa șase sute de ori, făcând posibil transportul eficient pe distanțe mari cu nave cisternă. La sosirea în terminal, gazul este regazeificat — readus la stare gazoasă — și injectat în rețeaua de conducte obișnuită, de unde ajunge la consumatori exact ca gazul transportat clasic, prin conducte terestre. Construcția unui astfel de terminal presupune investiții masive în rezervoare speciale, izolate termic, și în instalații de regazeificare capabile să proceseze cantități mari într-un timp scurt, motiv pentru care numărul lor rămâne limitat la nivel regional, chiar dacă cererea a crescut mult în ultimii ani.
De ce a devenit GNL o prioritate strategică
Diversificarea surselor de gaz natural a devenit o prioritate clară pentru toată regiunea în ultimii ani, iar terminalele GNL oferă exact acest lucru — posibilitatea de a cumpăra gaz de pe piața globală, de la mai mulți furnizori, în loc de a depinde de un singur furnizor și de o singură rută de transport. Pentru România, această flexibilitate contează chiar dacă țara are producție proprie de gaz relativ semnificativă, pentru că vârfurile de consum din iarnă, mai ales în perioadele foarte reci, pot depăși capacitatea internă și impun completarea din import. Accesul la terminale GNL din vecinătate, conectate prin conducte de interconectare la rețeaua națională, funcționează astfel ca o supapă de siguranță suplimentară, similară în logică cu coridoarele energetice europene care leagă rețelele naționale de gaz și electricitate ale mai multor țări din regiune.
Limitele actuale ale acestei soluții
GNL nu este o soluție ieftină. Costurile de lichefiere, transport naval și regazeificare adaugă un preț suplimentar față de gazul transportat direct prin conductă dintr-o sursă apropiată, iar prețul final la consumator reflectă aceste costuri suplimentare, mai ales în perioadele de cerere globală ridicată, când navele GNL sunt disputate între cumpărători din Europa și Asia deopotrivă. Capacitatea terminalelor existente în regiune nu este nici ea nelimitată, iar în perioadele de vârf de cerere, accesul la capacitate de regazeificare poate deveni el însuși un blocaj, similar cu ceea ce se întâmplă la extinderea rețelei de gaze în zonele rurale, unde infrastructura nu ține mereu pasul cu cererea potențială.
Ce înseamnă asta pentru România, pe termen mediu
Discuțiile despre construirea sau extinderea capacităților de GNL în regiune, inclusiv proiecte care ar aduce beneficii directe pieței românești, continuă să avanseze, dar rămân proiecte de anvergură, cu orizonturi de implementare de câțiva ani buni. Pe termen scurt, siguranța energetică a României în privința gazelor naturale depinde mai degrabă de combinația dintre producția internă, capacitatea de stocare existentă și accesul la interconectările cu țările vecine care au deja acces direct la terminale GNL, decât de un terminal propriu construit pe litoralul românesc, opțiune discutată în trecut, dar care nu a depășit încă faza de analiză preliminară la scară relevantă pentru piața națională.
