Oricine vrea să construiască un parc eolian, o centrală fotovoltaică sau chiar o instalație mai mică pentru autoconsum ajunge, mai devreme sau mai târziu, la același obstacol administrativ: racordarea la rețeaua electrică. Nu contează cât de bine e proiectată o investiție dacă operatorul de distribuție nu poate prelua energia produsă, iar acest capitol al pieței de energie regenerabilă este, în practică, unul dintre cele mai complicate pentru investitori, mari sau mici.
Ce înseamnă, de fapt, avizul tehnic de racordare
Primul pas oficial este solicitarea avizului tehnic de racordare, document eliberat de operatorul de distribuție sau de transport, în funcție de puterea instalată a proiectului. Acest aviz stabilește dacă rețeaua din zonă poate prelua energia suplimentară fără a fi supraîncărcată și, dacă nu poate, ce lucrări de întărire a rețelei sunt necesare. Pentru multe proiecte mari, tocmai aceste lucrări de întărire devin punctul critic: costurile pot fi suportate parțial de investitor, iar termenele de execuție ale operatorului de rețea adaugă luni, uneori ani, la calendarul proiectului.
De ce zonele rurale sunt adesea dezavantajate
Rețelele electrice construite acum câteva decenii nu au fost gândite pentru fluxuri bidirecționale de energie, adică pentru situația în care mii de gospodării sau ferme fotovoltaice injectează simultan curent în rețea, nu doar consumă. În zonele cu soare sau vânt abundent, tocmai acolo unde investițiile în regenerabile sunt cele mai atractive din punct de vedere tehnic, capacitatea de preluare a rețelei este adesea deja saturată. Rezultatul este că mulți dezvoltatori primesc refuz de racordare sau li se cere finanțarea unor lucrări de infrastructură disproporționate față de mărimea proiectului lor, ceea ce descurajează investițiile mici și mijlocii.
Cum arată, în linii mari, parcursul unui producător nou
Dincolo de avizul de racordare, un producător nou de energie regenerabilă trece printr-o serie de etape reglementate, de la certificatul de racordare provizoriu, la punerea în funcțiune și, ulterior, la obținerea licenței de producție dacă puterea instalată depășește pragurile stabilite de reglementator. Am detaliat acest parcurs complet în articolul despre etapele autorizării unui producător la ANRE, pentru că cele două proceduri, racordarea și autorizarea, se derulează adesea în paralel și se condiționează reciproc. Un dosar incomplet la una dintre ele poate bloca practic întregul proiect, indiferent cât de avansată e cealaltă etapă.
- Solicitarea și obținerea avizului tehnic de racordare de la operatorul de rețea competent
- Semnarea contractului de racordare și, dacă e cazul, plata contribuției pentru lucrările de întărire
- Execuția instalației și a branșamentului conform proiectului avizat
- Obținerea certificatului de racordare și încheierea contractului cu operatorul de distribuție sau transport
Ce se schimbă cu digitalizarea rețelei
Operatorii de distribuție investesc, treptat, în sisteme mai bune de monitorizare a capacității disponibile, ceea ce ar trebui, în timp, să reducă termenele de răspuns și să ofere investitorilor o imagine mai clară, încă din faza de proiectare, asupra zonelor unde racordarea este realistă. Deocamdată însă diferențele rămân mari între regiuni, iar cine plănuiește un proiect de energie regenerabilă face bine să discute cu operatorul de rețea local înainte de a finaliza orice altă etapă a investiției, pentru că o respingere a avizului de racordare, venită la finalul procesului, poate compromite ani de pregătire și sume considerabile deja investite în proiectare și avize conexe.
Un aspect care generează frecvent nemulțumiri este modul în care se calculează contribuția financiară a investitorului la lucrările de întărire a rețelei. În unele cazuri, costul este proporțional strict cu capacitatea solicitată, dar în altele operatorul include și lucrări care beneficiază, de fapt, unei zone mai largi decât proiectul respectiv, ceea ce ridică întrebări legitime despre echitatea repartizării costurilor între investitorul curent și cei care vor beneficia ulterior de aceeași infrastructură întărită. Alte state europene au adoptat modele mai transparente, în care costurile comune sunt recuperate treptat de la toți utilizatorii viitori ai capacității suplimentare, nu doar de la primul investitor care a solicitat racordarea. România discută, la nivel de reglementare, adoptarea unor principii similare, dar implementarea rămâne, deocamdată, inegală de la un operator de distribuție la altul. Pentru un investitor aflat la început de drum, cel mai practic sfat rămâne să solicite, încă din faza incipientă a proiectului, o estimare informală din partea operatorului de rețea despre capacitatea disponibilă în zonă, înainte de a angaja costuri semnificative în proiectare și avize.
