Există o problemă care sună ca o ghicitoare, dar care este una dintre cele mai serioase preocupări ale operatorilor de sistem din întreaga lume: aproape orice centrală electrică are nevoie de energie electrică pentru a porni. Pompele de alimentare, ventilatoarele, sistemele de ungere, comenzile, iluminatul de siguranță, toate consumă câțiva megawați înainte ca primul kilowatt-oră să fie produs. Dacă rețeaua este complet căzută, de unde vine acea energie inițială?
Răspunsul se numește black start, iar procedura este pregătită din timp, testată periodic și rulată în simulatoare, tocmai pentru că în ziua în care va fi nevoie de ea nu va exista timp de improvizat.
Cine poate porni singur
Nu toate centralele sunt egale în această privință. O unitate pe cărbune are nevoie de ore întregi și de un consum propriu considerabil pentru a ajunge la parametri. Un grup nuclear nu se pornește în astfel de condiții, ci se menține în siguranță pe generatoare diesel de avarie.
În schimb, o hidrocentrală se pornește practic cu o vană. Apa are deja energia potențială acumulată, iar echipamentele auxiliare pot fi alimentate dintr-o baterie de acumulatori și dintr-un mic generator. De aceea, în planurile de refacere ale majorității țărilor cu relief, amenajările hidro sunt sursele desemnate pentru repornire, iar articolul despre rolul hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj explică de ce aceste unități sunt atât de valoroase dincolo de energia pe care o produc.
A doua categorie o formează turbinele cu gaz în ciclu deschis, echipate cu grupuri diesel de pornire. Se aprind în câteva minute, sunt flexibile și pot fi amplasate aproape de centrele de consum. Recent, li s-au adăugat parcuri de baterii de mare putere, capabile să energizeze o porțiune de rețea și să susțină pornirea unei unități convenționale.
Insulele electrice și drumul înapoi
Refacerea nu înseamnă apăsarea unui buton care aduce totul înapoi simultan. Sistemul se reconstruiește în bucăți, numite insule, care apoi se leagă între ele.
- sursa de black start pornește și energizează o linie de înaltă tensiune către o centrală mare din apropiere;
- acea centrală își alimentează serviciile proprii și intră în funcțiune, mărind puterea disponibilă în insulă;
- se conectează treptat consumatori, în trepte mici, urmărind permanent frecvența;
- insulele vecine se sincronizează între ele, un moment delicat, care cere ca tensiunea, frecvența și faza să coincidă;
- la final se restabilesc interconexiunile cu sistemele vecine și se revine la funcționarea normală.
Fiecare pas ascunde o dificultate tehnică reală. Liniile de foarte înaltă tensiune, atunci când sunt energizate în gol, se comportă ca niște condensatoare uriașe și pot ridica tensiunea la capătul îndepărtat peste valorile admise, un fenomen cunoscut ca efect Ferranti. Se combate prin bobine de compensare și prin energizarea în ordinea corectă.
Apoi există problema consumului rece. Într-o insulă mică, de câteva sute de megawați, conectarea unui cartier întreg reprezintă o sarcină enormă în raport cu generarea disponibilă. Frecvența cade instantaneu, iar dacă scade prea mult, protecțiile decuplează generatoarele și insula se prăbușește, trimițând totul înapoi la punctul de plecare. De aceea sarcina se preia în trepte de câteva zeci de megawați, cu pauze de stabilizare între ele.
Se adaugă și un aspect pe care nespecialiștii nu îl bănuiesc: după o întrerupere lungă, consumul revine mai mare decât era înainte. Toate termostatele cer căldură sau frig simultan, toate motoarele pornesc în același timp, iar curentul de pornire al motoarelor este de câteva ori mai mare decât cel nominal.
Cât durează și de ce contează exercițiile
Estimările uzuale pentru refacerea completă a unui sistem național merg de la câteva ore la o zi întreagă, în funcție de amploarea căderii, de anotimp și de disponibilitatea surselor desemnate. Blackout-ul care a afectat Peninsula Iberică în primăvara lui 2025 a arătat că, într-o rețea bine pregătită, alimentarea majorității consumatorilor poate fi restabilită în mai puțin de un ciclu de douăzeci și patru de ore, dar și că analiza cauzelor durează mult mai mult decât repornirea propriu-zisă.
Operatorii contractează serviciul de repornire autonomă de la unități anume, verifică periodic dacă acestea chiar pot executa manevra și mențin comunicații independente de rețeaua publică, pentru că telefonia mobilă cade și ea după câteva ore fără curent. Există dispecerate cu alimentare proprie și proceduri pe hârtie, folosite în ipoteza în care sistemele informatice nu sunt disponibile.
Pentru un consumator obișnuit, toată această coregrafie rămâne invizibilă, la fel ca drumul zilnic al energiei de la centrală până în priză. Merită totuși știut că lumina care revine după o pană generalizată nu se întoarce singură, ci este rezultatul unei succesiuni de manevre pregătite ani la rând pentru o zi despre care toată lumea speră că nu va veni.
