Este una dintre cele mai contraintuitive reguli din economia energiei: într-o oră în care nuclearul, hidro și eolianul acoperă cea mai mare parte din consum, prețul plătit tuturor poate fi dat de o singură turbină pe gaz pornită la final, pentru ultimii câțiva megawați. Nu este o eroare de proiectare a pieței și nici o portiță exploatată de cineva. Este exact modul în care mecanismul a fost gândit să funcționeze.
Ce înseamnă „marginal” și de ce contează distincția
În economie, marginal se referă întotdeauna la ultima unitate: ultimul megawatt-oră produs, ultima piesă fabricată. Costul marginal este cât costă să produci încă o unitate în plus, ignorând tot ce s-a cheltuit deja pe construcția centralei sau pe finanțare.
Pentru o centrală pe gaz, costul marginal este dominat de combustibil și de certificatele de emisii. Pentru o hidrocentrală pe firul apei sau pentru un parc eolian, apa și vântul nu se facturează, deci costul marginal este aproape de zero. Această diferență uriașă între surse este motorul întregului mecanism.
Cum se construiește curba ofertei
Pentru fiecare oră de livrare, operatorul pieței primește ofertele producătorilor și le așază crescător după preț. Rezultatul este o scară care urcă: la stânga, capacitățile cu cost marginal aproape nul; la mijloc, unitățile pe cărbune și pe gaz; la dreapta, unitățile de vârf, cele care pornesc doar câteva ore pe zi și care trebuie să își recupereze costurile în acele ore.
Peste această scară se suprapune cererea. Punctul în care cele două se intersectează stabilește două lucruri: care unități produc și care este prețul. Toate unitățile aflate la stânga intersecției sunt selectate; toate primesc prețul ofertat de ultima unitate selectată. Mecanica exactă a acestui proces de închidere, cu toate etapele lui, este descrisă în articolul despre formarea prețului orar pe piața pentru ziua următoare.
De ce primesc toți același preț
Aici apare, de obicei, obiecția: de ce ar primi o hidrocentrală care produce aproape gratuit același preț ca o turbină pe gaz scumpă? Răspunsul are două straturi.
Primul este că orice altă regulă ar strica semnalul de ofertare. Dacă fiecare producător ar fi plătit exact cât a ofertat – modelul „pay as bid” – niciun producător nu ar mai oferta la costul real. Toți ar încerca să ghicească prețul de închidere și ar oferta acolo. Ofertele nu ar mai spune nimic despre costuri, iar dispecerizarea ar deveni mai puțin eficientă, nu mai mult.
Al doilea strat ține de recuperarea investiției. O centrală nu are doar costuri variabile, ci și costuri fixe uriașe: construcție, finanțare, mentenanță majoră, personal. Diferența dintre prețul de închidere și costul marginal propriu – numită rentă infra-marginală – este exact sursa din care se acoperă aceste costuri fixe. Fără ea, nicio investiție în capacitate ieftină nu s-ar mai justifica, pentru că nu ar exista niciodată profit.
Cine dictează prețul, în practică
În multe ore, unitatea marginală este o centrală pe gaz. Asta explică de ce prețul energiei electrice urmărește atât de fidel cotațiile gazului natural, chiar și atunci când gazul reprezintă o parte modestă din mixul de producție. Relația, cu toate nuanțele ei, este analizată în detaliu în materialul despre corelația dintre prețul gazelor naturale și prețul energiei pe piața angro.
Există însă și ore în care unitatea marginală este una pe cărbune, ore în care este o hidrocentrală cu acumulare care își evaluează apa la un cost de oportunitate, și ore – din ce în ce mai multe – în care regenerabilele acoperă singure cererea, iar prețul coboară spre zero.
Un al doilea element se adaugă la costul combustibilului: certificatele de emisii. Pentru orice unitate care arde combustibil fosil, prețul certificatelor intră direct în costul marginal, deci în ofertă, deci în prețul de închidere. Efectul de transmisie este explicat separat în articolul despre felul în care schema ETS influențează prețul energiei electrice.
Ce nu explică prețul marginal
Merită spus limpede ce rămâne în afara acestui mecanism, pentru că multe neînțelegeri vin de aici.
- Nu explică factura finală. Prețul angro este doar o componentă. Peste el se adaugă tarifele de transport și distribuție, componentele reglementate, costurile de echilibrare, marja furnizorului și taxele.
- Nu se aplică uniform în tot sistemul. Când rețeaua este congestionată, o zonă poate avea alt preț decât alta, pentru că energia ieftină nu poate ajunge fizic acolo unde este nevoie de ea.
- Nu acoperă tot ce se tranzacționează. O parte semnificativă din energie se vinde prin contracte bilaterale sau la termen, la prețuri stabilite cu luni sau ani înainte. Prețul spot rămâne referința, dar nu este ceea ce plătește efectiv fiecare cumpărător.
- Nu remunerează disponibilitatea. O unitate care stă pregătită și nu pornește niciodată nu câștigă nimic din acest mecanism, ceea ce a dus la apariția unor scheme separate pentru capacitate.
Ce faci cu informația, ca și cumpărător
Înțelegerea mecanismului marginal schimbă câteva decizii practice. Dacă știi că gazul este marginal în majoritatea orelor tale de consum, atunci expunerea ta reală este la prețul gazului, nu la o abstracție numită „prețul energiei” – iar acoperirea poate fi gândită în consecință.
Dacă profilul tău de consum este concentrat în orele în care marginale sunt unitățile scumpe de vârf, mutarea unei părți din consum cu două-trei ore poate valora mai mult decât orice renegociere de contract. Iar dacă analizezi o ofertă cu preț indexat, întrebarea corectă este la ce indice se raportează și în ce ore se calculează media, pentru că media pe 24 de ore și media pe orele de vârf pot fi două lucruri foarte diferite. Aceste detalii se citesc în anexa tehnică a contractului, nu în prezentarea comercială, și merită discutate cu un consultant energetic înainte de semnare atunci când volumele sunt mari.
