Un parc eolian se construiește în doi-trei ani și funcționează douăzeci și cinci. Aproape tot costul lui se plătește la început, iar veniturile vin apoi, timp de decenii, dintr-o piață în care prețul se schimbă din oră în oră. Această asimetrie este motivul pentru care finanțarea proiectelor regenerabile a fost mereu o problemă: băncile nu împrumută sute de milioane de euro pe baza unei presupuneri despre cotația energiei în 2040.
Contractul pentru diferență a fost inventat exact pentru a rezolva această tensiune, fără a scoate producătorul din piață. Mecanismul a devenit instrumentul principal de sprijin în mai multe state europene și a fost adoptat și în România, după experiența mixtă cu certificatele verzi.
Mecanica, redusă la esență
Statul, printr-o contraparte desemnată, organizează o licitație competitivă pentru o anumită cantitate de capacitate nouă. Investitorii concurează pe un singur criteriu: prețul de exercitare pe megawatt-oră la care sunt dispuși să livreze. Câștigă cei mai ieftini, până la epuizarea cantității scoase la licitație.
Producătorul își vinde apoi energia în piață, ca oricare altul. La intervale prestabilite se compară un preț de referință, calculat de regulă ca medie a cotațiilor din piață pe perioada respectivă, cu prețul de exercitare din contract:
- dacă prețul de referință este mai mic decât cel de exercitare, contrapartea îi plătește producătorului diferența;
- dacă prețul de referință este mai mare, producătorul plătește diferența înapoi.
Numele mecanismului vine tocmai de aici: nu se plătește energia, se plătește diferența, în ambele sensuri. Producătorul obține un venit stabil, iar consumatorul, prin schema de finanțare, este protejat de perioadele cu prețuri foarte mari, când banii curg dinspre proiect spre sistem.
De ce a înlocuit certificatele verzi
Comparația cu schema anterioară este instructivă. Certificatele verzi ofereau un venit suplimentar peste prețul pieței, indiferent de nivelul acestuia. Efectul a fost că, atunci când prețurile au crescut, producătorii au încasat de două ori, iar când s-au prăbușit, valoarea certificatelor a scăzut și ea, lăsând proiectele descoperite exact când aveau mai mare nevoie. Sistemul supracompensa în perioade bune și subcompensa în perioade proaste.
Contractul pentru diferență corectează ambele derapaje. Fiind bidirecțional, plafonează câștigul și podește pierderea. Fiind atribuit prin licitație, lasă piața să stabilească nivelul sprijinului, în loc ca acesta să fie decis administrativ. În statele care au organizat licitații repetate, prețurile de exercitare au scăzut de la o rundă la alta, pe măsură ce tehnologia s-a ieftinit și riscul perceput s-a redus.
Ce rămâne dificil
Primul aspect delicat este definiția prețului de referință. Dacă acesta se calculează ca medie simplă a pieței, producătorul eolian este dezavantajat, pentru că vinde tocmai în orele cu vânt, când prețurile tind să fie mai mici. Fenomenul poartă numele de efect de canibalizare și este cu atât mai puternic cu cât ponderea aceleiași tehnologii în mix este mai mare. Cine a urmărit modul în care producția intermitentă influențează prețurile angro recunoaște imediat problema.
Al doilea este riscul de a slăbi semnalul de preț. Un producător care primește diferența oricum ar putea să nu mai aibă motive să își optimizeze producția în funcție de nevoile sistemului. Contractele moderne răspund prin clauze care suspendă plata în orele cu prețuri negative, astfel încât să rămână un stimulent pentru a opri producția atunci când sistemul chiar nu are nevoie de ea.
Al treilea ține de riscul de execuție. O licitație câștigată la un preț foarte mic poate rămâne pe hârtie dacă investitorul nu obține avizele sau racordarea la timp. De aceea schemele includ garanții de bună execuție și termene ferme de punere în funcțiune, cu penalități pentru abandon. Fără ele, licitația s-ar transforma într-un concurs de oferte optimiste.
Cum arată aplicarea în România
Schema națională a fost construită pentru tehnologii eoliene onshore și fotovoltaice, cu sesiuni de licitație pentru cantități anunțate în prealabil și contracte pe termen lung, de ordinul a cincisprezece ani. Finanțarea provine din surse care includ veniturile din certificatele de emisii, ceea ce leagă sprijinul acordat producției curate de costul suportat de producția poluantă.
Interesul manifestat de investitori a fost consistent, ceea ce confirmă diagnosticul inițial: capitalul există, lipsea predictibilitatea veniturilor. Limitarea reală rămâne în altă parte, în capacitatea rețelei de a prelua noile capacități și în viteza cu care se emit avizele de racordare.
Un contract pentru diferență nu construiește linii electrice și nu scurtează avizele. Ce face, și nu e puțin, este să transforme un proiect nefinanțabil într-unul bancabil, mutând o parte din riscul de preț de la investitor către sistem, în schimbul unui angajament ferm de livrare. Restul depinde de lucruri mult mai puțin elegante decât o formulă de calcul: stâlpi, transformatoare și autorizații.
